By - - 0 Comments

Se spune că jumătate din istorie ne este ascunsă iar cealaltă jumătate falsificată. Un lucru însă e cert, Mica Unire a fost un proces mult mai complicat decât poveștile cu Moș Ion Roată și Cuza Vodă.

Ca toate marile evenimente care au marcat istoria noastră și Mica Unire a fost creația, mai mult sau mai puțin directă a unor puteri străine.

Cum a transformat generația de la 1848 societatea românească sau de ce suntem francofoni?

Pentru a avea o imagine de ansamblu trebuie să ne întoarcem puțin în timp, înainte de momentul dublei alegeri a lui Cuza din 1859.

Anul 1848 a fost un an zbuciumat pe continentul european, un an marcat de mișcările revoluționare liberale, masonice, care doreau o răsturnare a vechilor ordini sociale și politice. Peste tot aceste mișcări au fost înnăbușite, cu o singură excepție notabilă: Franța.

Revoluția din Franța de la 1848 aduce cea de-a doua republică și mai târziu cel de-al doilea imperiu, ambele personificate de un personaj fabulos (dar din păcate neglijat de istorie pe nedrept), Napoleon III (nepot de frate al celebrului Napoleon I Bonaparte).

La rândul lor, pașoptiștii români, care încă dinainte de eșecul mișcărilor de la 1848 priveau ca la soare la principiile Revoluției Franceze, vor găsi refugiu și sprijin în Franța lui Napoleon III. Studiază aici, primesc burse, sunt inițiați în loji masonice pariziene și sunt cultivați de serviciile secrete franceze.

Brătianu, Kogălniceanu, Rosetti și desigur Alexandru Ioan Cuza, plus mulți, mulți alții, părinții fondatori ai României din deceniile următoare, cu toții au trecut pe la Paris și au devenit ceea ce au fost datorită Franței!

Fără a lungi initil discuția, merită reținute următoarele aspecte: Napoleon III, produs al Revoluției Franceze de la 1848, va sprijini cu toată forța celui de-al doilea imperiu francez crearea la gurile Dunării a unui stat satelit al Franței, condus de oameni loiali intereselor franceze. Și i-a ieșit!

Ocazia s-a ivit dupa 1856 (războiul Crimeei) când Franța era în tabăra învingătorilor și putea să-și impună punctul de vedere în acest colț de lume. Fără sprijinul Franței nu s-ar fi organizat Divanurile ad hoc și nici Cuza nu ar fi existat ca om politic, ca de altfel întreaga generație de pașoptiști căreia România le datorează însăși existența ei statală.

Cine are curiozitate să citească scrisorile lui Cuza către Napoleon III va observa cu ușurință relația de subordonare dintre cei doi monarhi și cultul pe care Cuza il avea față de împăratul francez pe care îl idolatriza și îl imita în toate (atât în accentele sale de despotism cât și în materie de freză, barbă și haine).

Aceasta a fost perioada în care România preia cu copy/paste nu doar instituții de stat, uniforme, drapel și doctrine politice din Franța, ci și o mulțime de cuvinte din limba franceză.

Începuse epoca lui furculision și lingurision!

Treptat curentul pro-francez începe să fie contesta de cel pro-german (încurajat de victoria Germaniei împotriva Franței de la 1871) dar Franța rămâne principala putere protectoare a României (oficial sau nu) până la începutul anului 1940 (când Germania zdrobește Franța).

În linii mari liberali reprezentau interesele franceze iar conservatorii pe cele germane. Asta în sec. XIX-începutul sec. XX.

A urmat apoi lunga noapte sovietică, după care, la începutul anilor 90, interesele Franței față de România cunosc o relansare remarcabilă, doar că acum partida pro-franceză are ca adversare partida pro-germană și pro-americană.

Faptul că Franța lui Macron e decisă să aibă un cuvânt tot mai greu în Uniunea Europeană, a făcut ca partida pro-franceză (reprezentată azi de USR-PLUS) să cunoască o revenire în forță în România. Dar despre acest subiect interesant vom vorbi mai pe larg într-un articol viitor….