Economia vikingilor

De-a lungul celor aproximativ 300 de ani, cât a durat perioada vikingă, economia acestei populații a evoluat semnificativ în funcție de zonele unde aceștia s-au instalat și de norocul pe care l-au avut acolo (a se citi succesul sau insuccesul invaziilor vikinge).

Dacă luăm ca an de referință anul 800, când invaziile vikinge erau abia la început, economia populațiilor scandinave era în cea mai mare parte o economie de subzistență bazată pe pescuit, creșterea porcilor și a oilor, prelucrarea lemnului, completată de comerț și de mici prăzi de război.

Situația se schimbă câteva decenii mai târziu!

Odată cu raidurile de jaf asupra insulelor britanice, imperiului franc și a altor regiuni, numărul sclavilor crește foarte mult în așezările vikinge, ajungând, după estimările moderne, la 40-50% din totalul populației, munca forțată devenind acum atât forță motrice în economia vikingă cât și marfă de export (mai ales pentru vinkingii ruși).

Rolul comerțului crește și el foarte mult. Bătând drumuri tot mai lungi, din Scandinavia până în Persia și din insulele britanice până la Constantinopol, vikingii cumpără și vând diverse mărfuri pe unde trec.

Exportau în principal blănuri de animale polare, sclavi, fildeș (din colți de focă) și ambră și importau vinuri, stofe, argint și produse de lux din Bizanț și Orient.

Haithabu și Birka, orașe de pe coasa mării Baltice, devin importante centre comerciale din epoca vikingă, în sec. IX-XI, unde puteai cumpăra sclavi din Irlanda, Anglia sau Rusia, ulei de măsline și vinuri din Grecia, curmale din Iraq, mătase din China și puteai plăti cu monede de argint din Califatul arab.

Capeteniile vikinge taxau mărfurile care treceau prin teritoriile lor sau altfel spus, urmăreau să pună stăpânire pe drumurile comerciale pe care veneau aceste bunuri, stăpânirea acestor artere dovedindu-se a fi o afacere foarte profitabilă. Așa a apărut Rusia, inițial o salbă de colonii suedeze (mai exact a tribului Rus) de-a lungul fluviului Nipru, de la Marea Baltică până la Marea Neagră, arteră cunoscută drept drumul de la varegi la greci.

Societate vikingă

Societatea era împărțită în 3 clase principale:

nobilii (jarls), cei care se ocupau cu războiul, comerțul, politica și ceremoniile religioase păgâne;

oamenii liberi (karls), cei care practicau o agricultură de subzistență și puteau trece în clasa nobililor și

sclavii (trols) care depindeau de stăpânii lor, fie nobili fie oameni liberi, aceștia prestau muncile cele mai grele și dormeau în grajduri împreună cu animalele.

La rândul lor aceste 3 categorii sociale principale cunoșteau mai multe subdiviziuni și aveau o oarecare mobilitate în sensul că un karl putea deveni un jarl sau un jarl putea deveni un trol și așa mai departe.

Patria originară a vikingilor (în linii mari Suedia, Norvegia și Danemarca de azi) era o zonă aspră, cu un potențial agricol scăzut, motiv pentru care viața vikingilor era una grea, cu perioade de foamete și suferințe, fapt care i-a împins să caute un trai mai bun dincolo de mare.

De multe ori, expedițiile de jaf și cucerire erau întreprinse de tineri care doreau să scape de sărăcie, să cucerească teritorii noi unde să își întemeieze moșii, posesiuni feudale sau chiar regate.

De multe ori au reușit (în insulele britanice, în Rusia, în Normandia) și s-au asimilat rapid în masa celor pe care i-au cucerit (în primul rând pentru că au luat femei din teritoriile cucerite, următoarele generații fiind tot mai asimilate).

Alteori raidurile vikingilor au fost respinse cu succes, fără ca aceștia să stabileasca prezențe pe termen lung, așa cum a fost cazul în Al Andalus (Spania musulmană), în Bizanț sau în nordul Germaniei, adică acolo unde existau armate profesioniste, bine echipate și ușor de mobilizat (spre deosebire de Francia de Vest si Anglia unde armatele erau compuse din oameni liberi mobilizați doar în caz de război).

Păgânismul vikingilor era ideologia din spatele acțiunilor lor barbare. Ca și alte religii păgâne și cea a vikingilor era lipsită de precepte morale înalte. Dacă între ei respectau un anumit cod etic, vikingii nu îi considerau pe străini ca fiind egalii lor ci îi vedeau drept ființe inferioare pe care era permis să le jefuiască sau să le ucidă după plac.

Oricât ar încerca filmele și cărțile moderne să romanțeze faptele vikingilor, adevărul istoric e unul crud! Vikingii ucideau, jefuiau și violau victimele incursiunilor lor. De asemenea practicau sacrificiile umane (își sacrificau chiar și proprii copii) și canibalismul ritualic.

Dar pe măsură ce vikingii cucereau noi teritorii, erau la rândul lor cuceriți de civilizațiile pe care le întâlneau.

Încă din sec. IX anumite căpetenii vikinge acceptă să se boteze în religia creștină și statele lor intră treptat în rândul statelor europene medievale (Normandia, Rusia Kieveană, Danemarca, Suedia, Norvegia, etc.).

Ultima mare expediție vikingă a fost cucerirea sudului Italiei de către normanzii deja creștini (sec. XI). După această perioadă epoca vikingă apune.

Odată cu îmbrățișarea creștinismului (până în sec. XI clasa conducătoare, până în sec. XIII restul populației), societatea vikingilor se transformă radical și ireversibil.

Jaful nu mai este o ocupație onorabilă, sclavia este abolită în sec. XII, vecinii încetează să îi mai numească oameni ai nordului (normanzi) sau vikingi (locuitori ai fiordurilor) ci ajung să îi cunoască mai bine și să îi diferențieze în danezi, suedezi, norvegieni sau islandezi.

Structura economiei se schimbă și ea, feudalismul ia locul obștilor gentilice (Thing), apar marii proprietari de pământ, țăranii aserviți, breslele meșteșugarilor și ghildele negustorilor.

Urmașii vikingilor continuă să fie buni navigatori și cu înclinație spre comerț, suedezii și danezii contribuind alături de vecinii lor germani la formarea și prosperitatea Ligii Hanseatice.

O lume apunea, alta nouă îi lua locul….

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.